joi, iulie 30, 2009

Şi spunem că suntem OAMENI...

Omul... o fiinţă prea mică pentru o lume atât de măreaţă. El este asemeni unei furnici neobosite, deşi poate a descoperit fiecare părticică şi colţişor de pământ ori de apă neliniştită, omul nu va putea să descopere toate tainele ascunse ale acestei lungi şi necontenite călătorii; viaţa.

Marea adâncă a omenirii scaldă azi ca şi în orice zi sau clipă a acestei vieţi, malul adormit şi vechi de când lumea, a unei case veşnice, Pământul.

Mă opresc penru prima dată în staţia gândurilor din urmă şi descopăr faptul că toţi ne judecăm după aparenţe, ne etichetăm preţuri, fără a fi interesaţi de lucrurile însemnate; ochii sufletelor.

Într-o furtună de înţelesuri prietenia, comoara cea mai de preţ a unei lumi prea întunecate, ce nu zăreşte deseori cerul înalt al veşniciei, scapără la orizontul care de această dată uneşte vârsta fragedă a copilăriei cu cea înaintată a sfaturilor nepreţuite şi a poveţelor fără glas, vârsta oamenilor mari. Da, avem mulţi prieteni, dar pe câţi îi cunoaştem cu adevărat sau câţi ne cunosc cu adevărat... Vă spun eu: foarte puţini:)

Las în urmă neîmplinirile vieţii şi cobor acum din trenul amintirilor în staţia cuvintelor. Vorbim aproape tot timpul: la telefon, pe messenger sau faţă în faţă. Spunem atâtea lucruri, multe ne dor atunci când le auzim, dar din propria experienţă îmi dau seama că nu le regretăm niciodată...

Suntem oameni, dar asta nu ne scuteşte să fim mai atenţi, mai răspunzători şi mai interesaţi de ceea ce se petrece în jurul nostru, să cântărim totul prin ochii sufletului. Creeăm zi de zi prin orice gest sau faptă gânduri în minţile celorlalţi,... , sunt gânduri despre oameni...


by Deea

duminică, iulie 26, 2009

Cuvinte despre viaţă...



M-am întors din trecut pe o geană de veșnicie,
Caut neputincioasă un cer de visare,
dar sunt prinsă în labirintul numit astăzi... viață.
Am adus cu mine cufărul de cuvinte...
nu îl pot deschide,
sunt prea multe care ar trebui descoperite,
las în tăcerea de-o secundă viața la o parte
și mă afund în veșnicie.
Câtă fericire mă cuprinde în clipa de amorțire...
Vorbele? Vorbele le țin într-o cutie de aur
și le împărtășesc prin sita de moment a sufletului.
Emoția sau iubirea, dragostea sau teama
sunt parfumuri ascunse în cea mai măruntă cutiuță.

Viața, sufletul, inima...
sunt timpul și ceasul unei eternități neiertătoare,
Neputința nu își găsește locul...
ea doar bate ușor...
... noi îi deschidem poarta.

Sunt... eu... îmbrăcată într-o mantie de cuvinte।


by Deea





Întrebări fără răspuns

Mă întorc încă o dată spre visele născute de pântecele nedezvoltat al amintirii, le număr şi observ că fiecare zi care trece aduce altele... poate imposibil de împlinit şi acestea.Am atâtea de spus şi totuşi atât de puţine cuvinte îmi izvorăsc la suprafaţă. Constat contrariată că nu stăm să-i ascultăm pe cei de lângă noi şi astfel dăm de fiecare dată sfaturi ce se crapă de stâncile nenorocirii... Îmi adun gândurile în această tastatură ce nu îşi mai distinge nici măcar literele şi privesc spre viaţă (multe lucruri nu le-am putut înţelege, dar azi când văd telefonul sunând caut de fiecare dată o piatră... să nu îi mai aud melodia enervantă :)) ). Ideii şi iluzii adunate în mintea mea caută o mână de viaţă, dar soarta nu le aruncă decât palme grele. Totuşi... dacă nu am avea vise ar însemna că nu mai trăim... Visele sunt melodia ce îmi fredonează trecutul, prezentul şi viitorul. Ceaţa din sufletul meu cunoaşte azi mici raze istovite de soare... Dar nu pot da la o parte neîncrederea şi parcă aştept din moment în moment o pătură de fulgere şi tunete... Mă rotesc pentru întâia oară între două fluvii nesecate de putere: minciună sau adevăr? Deşi înclin să cred că minţim mai mult decât spunem adevărul, stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă adevărul ar triumfa pretutindeni...( un lucru imposibil, cred eu).

by Deea

marți, iulie 21, 2009

Între Trecut şi Viitor...

"Ieri"... o zi prea puţin importantă pentru astăzi, dar cu siguranţă destul de importantă pentru mâine. De cele mai multe ori în tovărăşia nopţii ţintuim ziua de ieri trecutului, lăsând în urmă prea multe amintiri...

Toate mă cuprind picătură cu picătură şi mă desprind uşor şi bat cu inima strânsă în geamul prea gros. Sunt lipită de o sticlă rece, lipsită de viaţă, aripile nu mă ajută în aceste frânturi de viaţă, doar genele îmi picură, pe obrazul stors de soarele amiezii, lacrimi eterne. M-am ataşat mai mult decât aş fi crezut vreodată de fiecare clipă, le-am răscolit de viaţă şi azi caut în soarele zilei amintirele trecute.

Atâta deznădejde sălăşluieşte în mine, că nu îşi mai găseşte locul... Ce n-aş da să găsesc o lumină; în marea de întuneric încerc din răsputeri să ajung la malul vieţii şi nu pot; mâinile, picioarele inerte şi amorţite nu mai răspund la niciun impuls trimis de creier. Dar nu mă abat nici azi de la drumul sorţii, sunt ferm convinsă, că este "trasat" şi "asfaltat" chiar de mine...

Deschid uşa Trecutului, îl poftesc în sufragerie şi îmi aminteşte că nici astăzi factura din clasa a şaptea nu a fost achitată... (un lucru specific românesc:)) ...) Şi pleacă...

Trecutul... o entitate izvorâtă pentru mine din nefiinţă... Dar rămân în continuare despărţită de teritoriul denumit azi "afară", de geamul insensibil şi totodată incapabil de vreun lucru concret... Îl simt şi îmi transmite doar frânturile din celălalt tărâm: două fete, ce se avântau într-un joc al copilăriei, un sărut al celor doi îndrăgostiţi de pe banca verde ori maşina vecinului, zgomotoasă ca deobicei...

Un vânt puternic, un sunet groaznic deschid dintr-o lovitură geamul rece; mă feresc... nu mă atinge, dar din vârtejul de cuvinte se iveşte Viitorul... (mereu soseşte neinvitat)। Şi am început o discuţie apetisantă... nici astăzi nu s-a încheiat.


by Deea


duminică, iulie 19, 2009

Şi îngerii cad câteodată pe pământ...

Caut să închei acest capitol... să-l strecor într-un plic şi să-l expediez trecutului. Lipsită de razele creţe de soare mă ascund sub plopul aducător de ploaie, stâlpul existenţei, singurul ce ne împărtăşea taina pe care doar eu o mai port azi în suflet.E noapte? nici nu mai pot distinge culoarea zilei, ploapele se zbat să se unească într-un somn dulce,dar nu le dau acest premiu şi le fur cu fiecare minut ameţit care trece... viaţa.
Vroiam din străfundul inimii ca totul să se sfârşească, dar cu toate acestea doream parcă din ce în ce mai mult ca amintirea să mă bântuiească mereu. Ce soartă crudă! (incertitudinea e palma pe care viaţa ne-o dă de prea multe ori).
M-am lipit de scoarţa dură şi respingătoare a copacului, rece sau mai corect indiferentă faţă de mine şi rememoram întâmplările care m-au adus aici. Locul era parcă predestinat acestui sfârşit crud... o lumină palidă ţintuia amurgul pustiit de vlaga răsăritului ce va urma, ploaia s-a jucat în voie toată după-amiaza, iar acum şi-a croit un cuib într-o baltă adâncă, nici vântul nu a ratat ocazia şi suflă puternic o vijelie de gânduri, izvorâtă parcă din adâncul minţii mele...
Înger sau lacrimă?... aici e esenţa acestui lucru. Poate viaţa aceasta să fie un înger, iar noi aripile sau toţi avem predestinat acelaşi refren... să fim lacrimi în plânsul adânc al vieţii?

Nu putem să ne plângem mereu de milă, să renunţăm la vise nevisate încă sau să întoarcem de cele mai multe ori spatele şansei... Trebuie doar să ne încredem în forţele proprii şi să " nu spunem niciodată nu se poate, ci să începem cu să vedem".

Globul de cristal în care ne aflăm azi cu toţii, viaţa, ne poate da aripi doar dacă vrem cu adevărat să urcăm la stele...


by Deea

sâmbătă, iulie 18, 2009

Şoapte... în tăcere


Viaţa; un continent de trăire... mereu mă întorc la acest cuvânt secat de eternitate, îl întorc pe toate părţile, îl descos de învelişuri şi moment peste moment observ o nouă posibilitate de a-ţi împlini existenţa. Deschid ochii... Doamne!!! de atâtea ori i-am ţinut închişi şi nu mi-am dat seama ce frumuseţi ai creat pe lumea aceasta... Culori vii îmi pâlpâie în ochii minţii şi fac un pas spre necunoscut, îmi iau papucii în picioare şi mă îndepărtez de uşa, pe care am lăsat-o de atâtea ori în urmă, fără să-i spun "Rămas bun!". Strada e aglomerată la fel ca în fiecare zi; oameni măcinaţi de grija zilei de mâine, cerşetori ce şi-au făurit de câtva timp casa pe trotoarul neîncăpător, zâmbete largi şi iubiri puerile, fericire şi râsete ascuţite... pe fiecare îi poţi caracteriza după o simplă trăsătură pictată pe chip.

Suntem pur şi simplu oameni... nu ne putem despărţi de acest calificativ: "oameni". De ce nu am putea fi oare universuri, fiecare cu lumea sa; ne-am întâlni zilnic: un univers faţă în faţă cu un alt univers şi am trăi înconjuraţi de universuri necitite... astfel vom fi curioşi şi dornici de altceva şi vom explora universul de lângă noi.

"Singură mereu... "( ce refren enervant!!!). Alerg de fiecare dată pe acelaşi drum, îi văd pe aceiaşi oameni; nici nu ne mai salutăm... ne-am obişnuit deja cu prezenţa fiecăruia. Acesta e primul pas... uităm astfel lucruri mult prea importante pentru continentul vieţii; uităm de prieteni, de conversaţii lungi şi apetisante, de simplul " Bună" ori de simplul zâmbet amical... uităm de viaţă.

O şoaptă... atât îmi este de-ajuns să îmi aduc măcar încă o dată aminte de toate lucrurile pe care cândva nu mă mai săturam să le fac... Azi timpul îmi cere socoteală; alarma ţipă de zori dimineaţa, prietenii mă caută atunci când totul s-a sfârşit, iar străduţa îngustă de lângă bloc aduce în fiecare zi oameni grăbiţi ce se izbesc necontenit de braţele mele... Fug, cred ei, spre o lume mai bună, dar nu ei se îndepărtează defapt de ...viaţă।


by Deea