miercuri, august 19, 2009

Ţinându-se de mână...


Port mereu în privire un zâmbet izvorât din crâmpeiul copilăriei care nu mă va părăsi niciodată. M-am maturizat, recunosc, dar am rămas măcar pentru o clipă cu un singur picior pe tărâmul de vise... şi ce mai vise:)). Îmi închipuiam cum în orice moment cerul poate prinde în mâinile nevăzute pămâtul şi să-l transforme într-o mare adâncă... Astăzi, când dulcele ecou uitat al amintirilor târzii mă strigă de departe, nu pot răspunde, încerc să mă desprind din realitate şi să las vârsta să înainteze mai repede, asemeni secundarului din ceasul agăţat de atâta vreme în perete... Mă visez terminând liceul, dar nu... parcă nu aş vrea să se termine niciodată, cu gândul la RESPONSBILITĂŢILE pe care le aduce majoratul... Dar trec peste acest pod al suspinelor şi mă agăţ de ramura trăirilor...
De aici începe un nou capitol:)...
Un EL cu ochii prea stralucitori şi o EA cu multe iluzii atârnate de vise। Întâmplarea a făcut ca fluturii iubirii să le croiască o panglică de dragoste fragedă. Răsufla uşurată după fiecare cusătură nouă, dar era sigură că la un momentdat se va destrăma...Privirea EI nu mai contenea în surăsuri şi zâmbete, era fericită ştiindu-l pe EL fericit. S-au pierdut în amurgul iubirii ţinându-se de mână... soarele le ascunde trupurile scăldate în căldura dragostei, iar panglica ţesută de fluturii albi s-a transformat încet-încet într-o rază de soare...

by Deea

luni, august 17, 2009

Pierdută printre vise...




Am ajuns în trecut
Şi caut nemărginirea lui,
dar n-o pot găsi căci dorul pentru el nu mă lasă,
Sunt pe o mare albastră ce scaldă un tărâm înecat în incertitudine.
Timpul nu îmi mai dă aripi aici,
ci mă transformă într-un fir de nisip,
alunec ușor pe o sticlă prăfuită de clepsidră veche,
mă strecor, dar nu... nu pot fi împotriva eternității...
Şi mă opun.

Am ajuns în prezent,
e locul meu plin de neant,
locurile îmi sunt indiferente,
iar timpul trece în voie printr-o clepsidră monotonă...
Nu... nici aici nu îmi pot găsi locul.
Pentru mine prezentul este o pădure fără copaci,
o mare secată de apa ei limpede...
și plec...

Am ajuns în viitor,
aici mi-am găsit împlinirea:
veșnicia lui,
dar aflată în mâinile mele,
ea își pierde culoarea...
Cerul e prea mare pentru mine,
iar ploaia e cearceaful meu de fericire...
Timpul nu mai există aici,
l-am lăsat în prezent agățat în peretele casei mele.

Şi m-am trezit...
în prezentul meu visător,
cu bolți de catifea și ape de magie.
Nu... n-aș da pe nimic prezentul...

by Deea

marți, august 11, 2009

O altă zi...


Patru pereţi şi promisiuni infinite... de asta sunt total vinovată। Am aşteptat atâta amar de vreme ecoul prevestitor, iar acum m-am mulţumit cu "doar atât". Recunosc... am dat oceanul întreg, valurile lui răzvrâtite, căldura şi nemărginirea lui, pe o clipă; care s-a dovedit neiertătoare şi ea, iar acum prin sticla ei de clepsidră veche, îmi frâng, bătaie după bătaie, timpul... Un cer senin de miez de august, aruncă pe bolta adâncă o fărâmă de lumină; soarele măreţ îmi clipeşte uşor. E o dimineaţă târzie la fel ca toate din ultima perioadă, îşi ridică pălăria veche şi sărută sfios florile scăladate în rouă. O pasăre curajoasă se avântă în cealaltă dimensiune, a lui... şi rotindu-se în cercuri ameţitoare vesteşte o altă zi de luni. Parcă tot ţinutul aşteapă o ploaie de cuvinte, dar nu se arată şi la orinzontul auriu doi fluturi albi scriu cu fire nevăzute o poveste de dragoste... IUBIREA. În alt colţ, pădurea nemărginită îşi apleacă ramurile grele în sunetul diafan al ecourilor de vară aproape trecută... Toate sunt pe sfârşite, iar în agitaţia schimbării poveştile sunt de prisos la fel ca şi promisiunile ascunse în cei patru pereţi ai inimii. E adevărat că avem nevoie şi de cuvinte, dar faptele sunt mult mai bine punctate în catalogul vieţii...:)

by Deea

vineri, august 07, 2009

Visând

Am încercat din nou să răpesc visul de aseară; să-l ascund într-o cutie şi în zilele cu ploi de tristeţe să mă amăgesc măcar pentru o clipă cu acesta... Se făcea întuneric, eram prinsă într-un tărâm de visare; alergam de parcă aş fi vrut să prind fericirea de un picior, dar nu... am reuşit doar să mă împiedic de piatra fricii। Picuri mărunţi izvorau dintr-un cer pictat în nuanţa mării, îi simţeam în creştetul capului tot mai apăsat şi încercam să mă acopăr cu mâna.Îmi era teamă să mă opresc, deşi nu mai simţeam nici un strop de viaţă în picioarele amorţite. Priveam prin pătura de ploaie în golul imens al sufletului şi rând pe rând speranţele mi se agăţau de ramurile şubrede ale unui copac; copacul vieţii.... Nu mai distingeam realitatea de vis, iar inima o luase şi ea la goană căutându-şi adăpost sub o streaşină părăsită. În mintea mea întrebările duceau acum un război de cucerire, se luptau de fapt cu inconştientul meu, deoarece sclipirea din ochi mă părăsise pe drum... şi-a gasit şi ea jumătatea; o stea căzătoare. Nici drumul nu se mai distingea, sub tălpile lipsite de vlagă simţeam doar buruieni ce încercau din răsputeri să se încolăcească în jurul picioarelor. Mi-a mai rămas doar trupul, el nu se luptă cu soarta şi rămâne inert în faţa orcărei încercări. În depărtare îmi văd inima, nu am mai văzut-o niciodată zâmbind... Şi-a găsit pentru prima oară în viaţă ritmul. Şi alergam în continuare cu dorinţa că voi găsi la poarta următoare cerul şi pământul îmbrăţişaţi într-o horă a împlinirii. Dar la capătul unei cărări înguste mă aştepta taxatorul de bilete: încrederea... Nu aveam bilet bineînţeles şi astfel am căpătat încrederea dându-i la shimb sufletul... Acum chiar am rămas doar cu trupul. În acest timp totul s-a întunecat în jurul meu sau poate am orbit??? Nici eu nu ştiu... Dar alarma enervantă a sunat şi m-am trezit în pat, ţinând în braţe perna albastră cu care am împărtăşit toate momentele de bucurie sau de tristeţe, seară de seară... A fost un vis, acum sunt din nou în tărâmul realităţii... revin la viaţa mea monotonă...:)

by Deea

marți, august 04, 2009

Mi-am deschis ochii


Am început din nou să văd, la început printre împotrivirile exagerate ale conştiinţei, dar încet-încet am înfrânt vârtejul de iluzii puerile şi mi-am deschis larg pleoaple adormite de naivitate... Ţineam adevărul în mână, dar mă jucam de fapt cu coarda minciunii. Am dat foc viselor născute din neprevăzut şi conştientă că totul a fost o ploaie trecătoare de iulie, le-am închis în cufărul dezamăgirilor... Acum înţeleg că m-am aruncat în braţele largi ale groazei, doar din dorinţa de a avea totul. NU!!! Trebuie mai întâi să gândim şi apoi să luăm o decizie. Regretele; cine nu le-a întâlnit în drumul spre înălţimile vieţii... Ne lovim zi de zi de ele, le atingem, le purtăm în geantă, în buzunare sau în minte. Nu am pendula între regret şi siguranţă dacă am avea încredere... O toamnă de iluzii mi se aşterne azi în sufletul pustiit de speranţe. Banca de pe strada numărul doi, din cartierul relaţiilor îmi oferă aceeaşi răceală din totdeauna, iar rând pe rând deziluziile îmi sting felinarele doriţei. Cu ochii deschişi;văd lumea prin pata de culoare de pe iris... e verde... şi îmi inspiră viaţă, deşi aş avea nevoie doar de o scânteie de speranţă stinsă... Nu mă avânt încă o dată spre nicăieri, ci încerc să plutesc spre un ţel concret... ORIZONTUL. Cu siguranţă va fi greu, dar dacă voi da uitării această poveste tristă, voi primi o recompensă binemeritată: SPERANŢA.

P.S.: "Iubirea ne doare doar atunci când o simţim cu adevărat..."


by Deea

sâmbătă, august 01, 2009

Doar o poveste...

Alerg... alerg spre un cer senin, dar caut... caut marea... cuprind cu privirea întreg ținutul, dar marea, marea nu o zăresc nicăieri... dar de ce caut marea când cerul pictat în albastru clar mă face să îmi pierd orice teamă... Şi m-am trezit, mi-am deschis ochii mărunți, mi-am adunat suflările pierdute și am observat cerul, era la locul lui, sprijinind tot ținutul, dar nici aici în țara imposibilului nu pot găsi în privirile mele curioase marea.
De ce o caut? Caut la nesfârșit eternitatea printre clepsidre ce își frâng stropii mărunți de nisip în sunetul surd al secundarului; marea e liniștea mea, deși nu am zărit-o niciodată, dar o port în suflet și o simt zi de zi tot mai adâncă și mai curată, țintuită în străfundul munților de suflet ce o înconjoară.
Mi-am luat încă o dată pașii neiertători și i-am îndreptat spre ținuturi necunoscute, deoarece trebuia cu orice preț să găsesc marea.
Am parcurs un drum nesfârșit, într-un ținut care nu fusese încă bătătorit de tălpile curioase ale niciunui călător. Iar printre arșița dogoritoare văd un fluture, se așează pe brațul meu, era albastru, de un albastru nemăsurabil. Își mișcă lin aripile fragede și într-o picătură din altele infinite zăresc marea, marea mea adâncă și pură, cu valuri de apă dulce și cu o sclipire cristalină, ce dor mi-a fost de ea... după lungi căutări în sfârșit îmi găsisem motivul de a trăi, eternitatea ei.
În ea, în adâncimea și în clarul ei, mi-am revăzut speranța; avea aceeași privire din seara mult visată, ochii lui scânteietori, zâmbetul blând și același parfum de primăvară fragedă; era el, marea mea veșnică pentru care străbătusem munți, câmpii, dealuri și înălțimi amețitoare, fără să vărs vreo picătură sărată din ochii ce păstrau chipul lui, de teamă că odată aruncată o lacrimă privirea lui se va șterge pe vecie.
Ne-am privit îndelung, ochii ni s-au legat cu mâini nevăzute; și astăzi mai stau încă îmbrățișați, dar veșnicia ne-a preschimbat în țărm și mare: eu țărmul lui preaiubit, cu nisip auriu ce îi așteaptă necontenit sărutările și îmbrățișările scăldate în valuri mângâietoare, iar el marea mea mult iubită pentru care inima mea bate cu toate cele patru cămăruțe cu cea mai mare putere, într-un sunet cu nisipul de aur din țărm, mare care mă scaldă în ape călduțe și pline de iubire pură la fiecare asfințit.
Odată prinși în iubire ne-am preschimbat în veșnicie, ne iubim în apa adâncă, în clarul ei până la sfârșitul lumii, am învins neputința pentru a arăta tuturor sărutul nostru magic. Privește și tu marea și ţărmul, acolo, într-un paradis etern noi ne lipim îmbrățișați, într-un cântec surd al timpului, buzele... Țărmul și marea, iubirea preschimbată în veșnicie...

by Deea