sâmbătă, martie 17, 2012

În calea noastră...



Primele frunze pălite de galbenul morţii se lăsară pe spinarea mea încordată, iar din când în când câte un fruct rămas cădea pe alături cu bufnet sec de ameninţare. Dar nu îmi păsa de nimic... Cuvântul lui alerga într-o magie eliptică, sfâşâit de teroarea privirii, se sfia să ducă la împlinire finitul vorbelor, pentru că astfel sufletul i-ar fi demult apus în visare.
            Un abis pierdut în beatitudinea nopţii, fără ecou, tăcerea ne îmbrăţişează în hazardul covârşitor al infinitului. Reţinuţi pe vecie de o ploaie rece, pornită din frica dorului, ţintuiam scrâşnind secundă după secundă, prelungindu-ne privirile spre contopire.
            M-am regăsit în a treia secundă a vieţii în eternul neprevăzut, o masă enigmatică a tăcerii unde cuvintele pendulează grav în consonanţa fiinţei. Existenţa apusului ascunde brusc liniştea paradiseacă din subconştientul letargic al timpului. Dar iubirea poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în creaţie, ca şi cum ai cuprinde- pentru întâia oară- o altă parte din tine, care te încheie, te completează, revelându-ţi altă lume, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni...
            Împreună, doar noi doi, adăpostind în împreunarea mâinilor lipsite de seva nebuniei deşarte, speranţele mânjite cu aurul pieziş al infinitului, am pornit în paşi mărunţi în căutarea cuvântului. Tăcerea lucie ne primi cu clipirea miilor de ochi şi cu suflul larg şi răcoros, din infernul din care ieşeam la suprafaţă. Ecoul acelei nefiinţe anina de ultima stea edenul iubirii. Două silabe mărginite în colţul cuvântului se prăbuşeau deodată la nivelul sterp al nimicniciei totale. Apropierea dintre finitul nostru şi infinitul ei contenea aievea în măiestria unei fiinţe înlănţuită în cuvintele nerostite ale npepătrunsului.
            Simţeam cum inima mi se înghemuie tot mai mult, până la asfixie, în aşteptarea ofensei supreme, prăbuşită alături de el... Aş fi vrut ca prin cuvânt în clipa de pe urmă să sufăr, să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş curma tăcerea noastră, alungând-o în braţele trecutului neiertător!
             În timp ce noi ne-am continuat drumul, din ce în ce mai alert în noaptea cu sufluri de boare, deasupra tâmplelor noastre se adunau tot mai multe, stelele cerului să deschidă prin tăcerea lor o altă potecă spre cuvânt... spre iubire.