Orizonturi adânci

Frânturi de vise...

2010-02-18T08:22:00.000-08:00

Motto: "Te alegeam viu din vântul despletitelor idei..."

În margini de gânduri colţuroase idei îmi inundă suflarea presată de nenorocirea timpului. Scurgeri existenţiale de secundar, amare şi deşarte mă aproprie cu tălpile arse de ultima treaptă. Fuga acerbă împlinea în acele clipite vârsta prematurităţii; şapte luni, le-am răpus cu forţă însetată cordonul de vise şi fără vreun scâncet scelerat le-am lăsat să piară subit printre cuvinte despuiate de îndrăzneli anoste.
Vorbele nu pot nici acum să rostească adevărul, acea naivitate puerilă de a dovedi maturitate. Doriţele înhămate în jugul anost al plăcerilor fizice şi necunoscutul au biruit raţiunea strictă demonstrată de încercările existenţei. M-am căutat zile în şir, dar valul aducerilor-aminte nu mai poate învia din cenuşa inertă chipul inocent ce până mai ieri se oglindea aievea în atâtea cioburi lipsite de însemnătate. "Atunci" o parte de viaţă a fost cuantificată în contul rătăcirilor şi nepăsarea infantilă a ferecat-o "pe viaţă" dincolo... Mă atingeam în neştire să conştientizez dacă materialul fizic mai există; în mâinile tremurânde pielea părea lipsită de seva vieţii, iar ritmul atriului obosit îngloba doar jumătăţi de măsură şi pe alocuri semitonuri ameţite.
Virtutea a imortalizat într-o vagă privire sumbra zvâcnire a existenţei răpusă anapoda de insolenţa vie a tragicului. Scăldată de mintea fragedă a unei adolescente pentru care imaginaţia pledează în faţa destinului verosimil, fantezia capătă proporţii nesemnificative. "Tu veneai de sus/ eu veneam de jos,/ Tu soseai din vieţi/ eu veneam din morţi..." egoistă din fire am încercat o îmbrăţişare a celor două entităţi primordiale, nu eram vrednică de ancorări de suflet şi pentru întâia oară am răpus într-un joc al decepţiilor castelul de vise. Inima am lăsat-o acasă, am fugit într-un suflet să-mi refugiez trupul izgonit între două braţe necunoscute, străine de mine şi chiar de ele. Fără gânduri remuşcările dormeau iepureşte intonând rugi fierbinţi, iar imposibilul s-a metamorfozat şi a dus la capăt înlănţuirea celor două trupuri.
Suflarea zăcea ascunsă în colţul stâng al camerei necunoscute pentru cei doi irişi verzi, se răscolea în gesturi nedefinite şi nu concepea gravitatea nenorocirii. Vise răzleţe, sclipiri de iubire ori dorinţe şi plăceri extravagante... - chiar aşa să fie oare definită maturitatea?
Patima vieţii reclamă toleranţa, deşi egoismul existenţei nu se clinteşte de la verdictul final. Cuvintele sunt pe cale să mai creeze o poveste; atâtea vorbe deşarte rostite pentru nimicnicia vieţii...
L-am căutat de-o "viaţă" întreagă, aşteptând dintotdeauna acea atingere scăldată în pasiune, îngânată armonios de un simplu..." TE IUBESC! " Tu, cerşetor nenorocit al fanteziilor lipsite de îndrăzneală, l-ai rostit de atâtea ori cu zâmbetul ancorat nemilos în ironia crudă. M-au înşelat îmbrăţişăriile prelungite sau sărutările nevinovate? Soarta ţi-a întins o mână de iubire şi două braţe firave dornice de căldura altui trup, dar Tu... te-ai agăţat aievea de fiecare zbor ce trecea simbolic pe lângă tine. Nu ai avut nicicând forţa devoratoare să recunoşti că nu ai învăţat lecţia fundamentală a destinului, da... NU ştiai să iubeşti!!!
Am rămas încolţită de portofoliul amintirilor târzii de adolescentă, îmblânzită de lanţurile lacrimilor suferinde, dar încă râvnesc la visul meu colorat în nuanţele zâmbetului. Mustrările de conştiinţă nu îşi găsesc locul, resemnarea m-a acaparat nehotărâtă şi nevrednică de triumf a început într-un joc sumbru al nenorocirii să-mi roadă inima rătăcită fără voie "dincolo"...

by Deea

Eu?!

2009-12-09T06:31:00.000-08:00

Încet totul se stinge... Bătăile inimii nu mi le poate lua nimeni! Nici măcar vântul nu poate spulbera cu suflarea lui cea rece ecoul conştiinţei ce îmi dictează în silabe prea scurte următorul gând, următoarea reacţie confuză... Mă ascund în spatele acestui trup dornic de neprevăzut, dar undeva departe într-o linişte albă sunt doar un mic fulg de nea, care l-a o răsuflare neterminată s-ar putea stinge. Vorbele ţi s-ar părea cu totul altele dacă ai privi din spatele acestei fiinţe cu ochii pictaţi de bolta adâncă a cerului; ele te-ar transforma pentru totdeauna într-o picătură de ploaie... Fiecare mişcare sau orice gest neînsemnat sunt parcă o altă parte din mine.Mă îngână doar glasul suav al vântului şi sunetul enervant al tastaturii, încerc să "inventez" o poveste, dar în toate îmi regăsesc o urmă de atingere. Vorbe ce nu ar trebui să vadă nicicând soarele vieţii, se izbesc de zidul îndrăznelii, se zbat greoi şi înving dorinţa arzătoare de împlinire... Prea multe gesturi, compătimiri sau pur şi simplu prea mult "eu". Acolo era tărâmul meu, doar două suflări ce se îmbrăţişau într-un cântec de mângâieri, două perechi de ochi, lipsite de zeci de părţi de motive; se întrăgeau reciproc... Da, recunosc încă o dată, atârn de stele, mă cobor pe această pantă a existenţei în fiecare clipă în care îmi vezi gândurile zburdând enigmatic dincolo, nu sunt probabil doar ceea ce par a fi, înţelesurile mă trădează de cele mai multe ori... Eu?! sunt doar o fărâmă din această lume, ce se completează cu universul...

by Deea

Sfârşit de noiembrie...

2009-11-30T06:09:00.000-08:00

Am ieşit oare învingătoare din vârtejul apăsător al gândurilor??? Mă plimb ca de fiecare dată, pe acelaşi drum, fără noimă, fără vreun reper spaţial sau temporal. Mi-e încă frică de ce o să se întâmple mâine sau în oricare altă zi. Presimt cum la colţul următor lumea se va prăbuşi neputincioasă în faţa privirii mele şi odată cu ea îmi va lua şi îmbrăţişările acelea lungi ori zâmbetul jucăuş al tău... M-am străduit luni în şir să ridic visul acesta la stele; l-am agăţat cu grijă de colţul unei steluţe ce sclipea stânjenită, pentru ca acum să umble desculţă prin înaltul minţii mele, neîncrederea. Inima e oarbă în faţa ei, nu vede, nu aude decât surâsul lui, glasul lui liniştitor. Bate cu toată putere de atunci, încercând să iasă l-a lumina soarelui morocănos de noiembrie. Schiţat în linii mari totul pare prea trist, lipsit de culoare. Însă curcubeul visului e doar el... culoarea ce mă trezeşte dimineaţa la viaţă sau seara mă îndeamnă spre tărâmul ascuns al viselor. Vorbele nu-şi mai găsesc înţelesul în acest amalgan de trăiri. Trăiesc realitatea clipă de clipă, dar visând! :) Îmi păstrez amintirile dulci în cufărul sufletului şi le deschid prin cuvinte. Deşerul acesta cotidian ce se creionează în faţa ochiilor curioşi mă sperie uneori, dar totul pare un zâmbet când văd în toate privirea aceea caldă ori îmbrăţişarea nesfârşită a lui... :)

by Deea

Printre cuvinte...

2009-11-21T03:47:00.000-08:00

Dimineaţa se agaţă uşor de soarele pictat într-un colţ de orizont, cu ochii scăldaţi în somnul dulce de octombrie, se deşteaptă chemată de o adiere nedefinită. Universul meu restrâns la a suta parte dintr-un întreg, crează un nou joc izvorât din imaginaţia gândurilor aburinde ale minţii.
Nefiinţa pământului proiectează un tărâm al tăcerii. Ecouri scurte acaparează ţinutul, iar din văzduh cuvintele se adună într-un vârtej necruţător şi se transformă într-o fiinţă; o pasăre călătoare a înălţimiilor.
Libertatea aripilor mă condamnă de această dată şi împotriva voinţei mele încep un zbor al amintiriilor. Zbor peste zile, peste clipe pe care le credeam pierdute de la drumul aducerilor-aminte, dar încerc să mă opresc la acel stâlp înalt ce ţine suspendat momentul de pe urmă. Mă aşez minuţios pe streaşina lui şubredă şi văd în faţa privirii mele uluite desfăşurându-se o horă a prietenie; încrederea şi neîncrederea dansau braţ la braţ în surdina unei doine îngânată de prietenul lor, regretul. Mă detaşez de contextul pueril al acestui basm fantastic al închipuirii şi dau frâu liber gândurilor, le prefac în furnici grăbite şi le înşir rând pe rând pe ţărâna de catifea a sufletului. Colindă neobosite, dar fiecărei furnici ameţite îi predestinez un greier; numeric egal cu o mustrare de conştiinţă.
Sunt pasăre, dar nu pot lăsa în umbra obscură a unui întuneric abstract cuvintele. Poezii ce privesc scene dintr-o experienţă trecută a destinului meu prind viaţă pe pânza acestui tărâm şi renasc în fluturi. Niciodată nu le-am văzut atât de frumoase, plutesc într-un roi select, iar pe aripile lor fragede poţi distinge culori de versuri şi strofe.
Îmi izvorăşte în minte acel sfârşit de iulie, acea zi întipărită în înaltul inimii drept un vis ce nu şi-a vărsat nici o picătură printre degetele răsfirate ale întâmplării. Dar odată cu această schiţă ce îşi creionează la rândul ei fiinţa într-o buburuză măruntă, felinarul de pe bolta cerească se stinge şi un întuneric neclintit acoperă jocul imaginaţiei.
Mă rotesc în cercuri prea înalte şi caut o altă direcţie pentru drumul vieţii, când printre clipele privite ca şi trecute o secundă sprintenă mă îndeamnă spre o păpădie galbenă, ce scânteia în iarba mută a toamnei. Îmi desfac aripile şi mă aşez lângă ea şi începe din senin un cântec. Notele lui mă transformă din nou în ceea ce am fost din totdeauna; o visătoare ce crede în iubire. Iar pasărea din suflet îşi întâlneşte pe scara cerului fericirea pe care a căutat-o mereu. Cele două păsări se înalţă în ecoul cântecului şi se avântă într-un zbor pentru totdeauna, îmi iau odată cu ele o parte de suflet. Rup păpădia şi o presar în caietul cuvintelor nespuse, o las în colţul neştiut de nimeni şi privesc zborul păsărilor.
Dincolo de orizont clipele îşi pierd valoarea, iar basmul meu zboară şi azi împreună cu cele două păsări... Îmi închid cuvintele într-o amintire, păşesc uşor spre un alt tărâm al imaginaţiei pentru a învia în adâncul minţii o nouă poveste.

by Deea

Urme de paşi...

2009-10-10T15:41:00.000-07:00

Îmi e de ajuns! Echilibrul nedefinit al minţii mele îmi joacă feste... m-am luptat atât de mult împotriva acelor priviri oarbe, smulse din ochii căprui indiferenţi, iar în secunda predestinată ai dat foc amintirii nedesluşite ce plutea printre gândurile noastre şi ai plecat... Ţi-ai întors fiinţa, ai sfărâmat printre degetele încleştate în pumni toate visele mele, le-ai mototolit într-o coală albă, ce cândva plutea în culori de iubire... Am spart împreună globul de cristal în care ne aflam, pentru a ne da seama că în jurul nostru totul e altfel, iar acum adun de pe podeaua rece cioburile unei piese cu actori muţi. Ştiam de atunci, dar am lăsat lumina să-mi orbească ochii sufletului, m-am lăsat prinsă în vârtejul vorbelor, iar acum cerşesc ultimele clipe ale visului nostru... Ne-am rătăcit de la acea cărare mărginită de tei, colindăm nebuni un deşert al tăcerii... Orice strigăt sau şoaptă mută, mi-ar alunga frica, dar privirea aceea care caută cerul sau ivirea zorilor de mâine, mă lasă rece... Când o să rosteşti vorbele de pe urmă îţi voi lua glasul cu mine, îl voi purta pe palme şi nu o să-i mai dau drumul niciodată, iar ultima privire mi-o voi picta cu pensule de dor în irisul verde. Îmi va fi dor de tot, dar clipa, timpul, ecoul paşiilor tăi nu mi va lua nimeni... vor fi aici mereu, în această cutie de carton a viselor neterminate încă... Îmi rămâne surâsul de pe buzele tale îngânat în şopate scurte de urmele prelungite ale paşilor tăi... toate se pierd în umbra acestui vis neînceput.

by Deea

Apusul din umbră...

2009-09-29T12:25:00.000-07:00

M-am aventurat în acest joc primejdios al inconştientului şi acum nu mai pot lăsa din mână cuvintele lipsite de înţeles. Eram sigură de ceea ce va urma, regulile tipărite cu litere de încredere par imposibile astăzi, timpul le-a distorsionat... nu se mai văd decât urmele atingerilor ce au fost... Tiparul prevestea doar răsaritul de iunie, iar azi încă nu mă simt pregătită să văd asfinţitul... vreau un nou tablou pictat în uleiuri de zâmbete, colorat de cerul albastru în care îmi oglindesc surâsul atunci când fericirea recită versuri pe buzele mele... O răceală nepătrunsă îmi pătrunde în oase, îmi îngheaţă venele şi suflarea, amintiri nedefinite îmi încolţesc în înaltul minţii, sunt veştejite la fel ca frunzele din toiul toamnei, se aşează minuţios pe o plapumă de neîncredere... sunt pentru mine precum parfumul gutuilor; dulci şi pufoase... Zăbovesc preţ de câteva clipe cu privirea asupra amorţirii din jurul meu, e linişte... prea multă linişte şi acest lucru mă sperie. Îmi imaginam atâtea scenarii legate de apus, dar nu pot fi de această dată scenarisul acestei piese, ies din decorul sufletului meu şi mă aşez într-un pat ce mi-a auzit de atâtea ori glasul plânsului şi a gustat de tot atâtea ori aroma lacrimilor din întuneric, vreau să adorm la fel ca altădată cu gândul la zilele pictate în culorile zâmbetului şi mă las în voia viselor de-o noapte sau de-o viaţă întreagă...

by Deea

Fracţiuni de secundă...

2009-09-18T11:02:00.000-07:00

Visul meu a zburat de mult, s-a prins în jocul ameţitor al cuvintelor şi pluteşte aievea la suprafaţa tuturor înţelesurilor. Un impuls îmi aminteşte de poveştile nescrise, amintiri îngânate de şoaptele întunericului... M-am abătut de la drumul meu pentru prima dată şi recunosc încă şi acum praful ce se ridica în furtuni nemiloase deasupra pământului veşnic... da, am uitat odată cu el o valiză plină de telegrame; zâmbetele crestate ieri, azi sau mâine, sprijinite de ochii verzi într-un tablou enigmatic... Din cenuşa ecoului, un strigăt asurzitor, izvorât pentru întâia dată, ţinteşte cu toată forţa orice gest sau clipire, iar vaza plină ochi cu flori roşii se loveşte brusc de o podea inertă la mişcările din jurul ei: aici totul se termină... Nu pot găsi ceea ce nu am lăsat niciodată în urmă: SPERANŢA. Şi mă detaşez de interioriul unei camere plictisite de paşii mei apăsaţi, de ţipătele de bucurie ori de tristeţe; îmi iau gândurile într-o sacoşă, dar mă opresc în faţa oglinzii... Privesc în ochii nehotărâţi ce se înfăţişează într-o tăcere sumbră... Da, nu m-am schimbat de loc: încă atriul stâng bate cu putere în cel drept ori de câte ori emoţia îmi inundă canalul sufletului... Plec... şi las închipuirea din oglinda prea mare, la locul ei... Nu mă pot desprinde de amintirile transformate azi în "ceea ce a fost", verdele ochilor ascunde foarte bine clipele de viaţă... Deschid uşa larg şi las visele să zboare în voie...:)

by Deea

Vara s-a pierdut de mult...

2009-09-06T15:57:00.000-07:00

7 septembrie 2009... cifre într-un calendar prea plin de evenimente. Început de toamnă pentru unii, zi de naştere pentru alţii sau pur şi simplu o nouă zi printre altele trecute de mult... Privesc ceasul, iar secundele se scurg rapid într-un vânt timpuriu de toamnă neîncepută parcă, afară, dincolo de sticla neştearsă de prea mult timp, mă aşteaptă soarele, care vrea să-şi ia rămas bun de la prietena lui cea mai bună. Îmi lasă în schimbul razelor ce mă loveau fugitiv zi după zi... nori de toate mărimile, zgomotoşi sau melancolici. Adierea îmi şopteşte de departe că ieri, la ora 10, a alungat a nu ştiu câta oară vara... A trecut timpul iubirilor îngânate de curcubeu sau plimbărilor lungi în lumina permanentă a lunii... toate s-au dus, dar parfumul lor încă mai colindă tranzitiv amintirile dulci DE ATUNCI... E toamnă!!! Ne anunţă oficial prin telefonul mobil, ploaia, şi la câtva timp după ultimul apel, picuri neopriţi de apă invadează pământul uscat de o vară trecută... Vara s-a pierdut pe drum... de mult, de altfel, dar o port în inimă... Toamna nefiind decât o vară lipsită de cuvinte... o vară mută... :))

by Deea

Tu început şi sfârşit...

2009-09-06T14:55:00.000-07:00

Am lăsat la capătul drumului raza de soare, îmi îngreuna paşii , şi am început să merg fără să mai caut realitatea. Odată cu zilele scurse din calendar, trăiesc un vis... dar cu frică ca sfârşitul să nu-l spulbere încă din faşă... Într-un colţ, pe bolta cerească, o stea stă agăţată pentru totdeauna, nu a fost zărită încă de nimeni, privirile ar putea să-i facă rău. E raţiunea mea de a trăi. În genele firave simt apăsarea neîncrederii, dar mă străduiesc să obţin o izbândă şi din această luptă... Păstrez într-o tăcere surdă cuvintele care ar putea da naştere miilor de răspunsuri aşteptate de sufletul meu... Dar NU, nu pot să fiu eu cea fără inimă, iar cu coatele istovite de puteri îi fac loc acestui miraj de pe cer ... Atâtea gânduri... nu mai ştiu cum să le opresc. Să cred sau să las totul baltă, toate iluziile... pe care le-am găurit cu acul minţii şi le-am agăţat de inimă. Naivitatea este cel mai mare defect al meu...:| Însă acum când m-am aruncat cu adevărat în această luptă, când atâtea lucruri nu mai pot fi schimbate, suferinţa nu o mai simţi... doar armele pe care le încarci neîncetat cu dragoste... Atârnăm cu toţii de TIMP... el ne dictează refrene peste refrene. Ieri, azi, mâine... singurul reper care apare în acest joc de cuvinte... viaţa noastră. Deci, AZI ridic mâna pentru iubire :) ...

by Deea

Ţinându-se de mână...

2009-08-19T07:52:00.000-07:00

Port mereu în privire un zâmbet izvorât din crâmpeiul copilăriei care nu mă va părăsi niciodată. M-am maturizat, recunosc, dar am rămas măcar pentru o clipă cu un singur picior pe tărâmul de vise... şi ce mai vise:)). Îmi închipuiam cum în orice moment cerul poate prinde în mâinile nevăzute pămâtul şi să-l transforme într-o mare adâncă... Astăzi, când dulcele ecou uitat al amintirilor târzii mă strigă de departe, nu pot răspunde, încerc să mă desprind din realitate şi să las vârsta să înainteze mai repede, asemeni secundarului din ceasul agăţat de atâta vreme în perete... Mă visez terminând liceul, dar nu... parcă nu aş vrea să se termine niciodată, cu gândul la RESPONSBILITĂŢILE pe care le aduce majoratul... Dar trec peste acest pod al suspinelor şi mă agăţ de ramura trăirilor...
De aici începe un nou capitol:)...
Un EL cu ochii prea stralucitori şi o EA cu multe iluzii atârnate de vise। Întâmplarea a făcut ca fluturii iubirii să le croiască o panglică de dragoste fragedă. Răsufla uşurată după fiecare cusătură nouă, dar era sigură că la un momentdat se va destrăma...Privirea EI nu mai contenea în surăsuri şi zâmbete, era fericită ştiindu-l pe EL fericit. S-au pierdut în amurgul iubirii ţinându-se de mână... soarele le ascunde trupurile scăldate în căldura dragostei, iar panglica ţesută de fluturii albi s-a transformat încet-încet într-o rază de soare...

by Deea

Pierdută printre vise...

2009-08-17T04:38:00.000-07:00

Am ajuns în trecut
Şi caut nemărginirea lui,
dar n-o pot găsi căci dorul pentru el nu mă lasă,
Sunt pe o mare albastră ce scaldă un tărâm înecat în incertitudine.
Timpul nu îmi mai dă aripi aici,
ci mă transformă într-un fir de nisip,
alunec ușor pe o sticlă prăfuită de clepsidră veche,
mă strecor, dar nu... nu pot fi împotriva eternității...
Şi mă opun.

Am ajuns în prezent,
e locul meu plin de neant,
locurile îmi sunt indiferente,
iar timpul trece în voie printr-o clepsidră monotonă...
Nu... nici aici nu îmi pot găsi locul.
Pentru mine prezentul este o pădure fără copaci,
o mare secată de apa ei limpede...
și plec...

Am ajuns în viitor,
aici mi-am găsit împlinirea:
veșnicia lui,
dar aflată în mâinile mele,
ea își pierde culoarea...
Cerul e prea mare pentru mine,
iar ploaia e cearceaful meu de fericire...
Timpul nu mai există aici,
l-am lăsat în prezent agățat în peretele casei mele.

Şi m-am trezit...
în prezentul meu visător,
cu bolți de catifea și ape de magie.
Nu... n-aș da pe nimic prezentul...

by Deea

O altă zi...

2009-08-11T11:17:00.000-07:00

Patru pereţi şi promisiuni infinite... de asta sunt total vinovată। Am aşteptat atâta amar de vreme ecoul prevestitor, iar acum m-am mulţumit cu "doar atât". Recunosc... am dat oceanul întreg, valurile lui răzvrâtite, căldura şi nemărginirea lui, pe o clipă; care s-a dovedit neiertătoare şi ea, iar acum prin sticla ei de clepsidră veche, îmi frâng, bătaie după bătaie, timpul... Un cer senin de miez de august, aruncă pe bolta adâncă o fărâmă de lumină; soarele măreţ îmi clipeşte uşor. E o dimineaţă târzie la fel ca toate din ultima perioadă, îşi ridică pălăria veche şi sărută sfios florile scăladate în rouă. O pasăre curajoasă se avântă în cealaltă dimensiune, a lui... şi rotindu-se în cercuri ameţitoare vesteşte o altă zi de luni. Parcă tot ţinutul aşteapă o ploaie de cuvinte, dar nu se arată şi la orinzontul auriu doi fluturi albi scriu cu fire nevăzute o poveste de dragoste... IUBIREA. În alt colţ, pădurea nemărginită îşi apleacă ramurile grele în sunetul diafan al ecourilor de vară aproape trecută... Toate sunt pe sfârşite, iar în agitaţia schimbării poveştile sunt de prisos la fel ca şi promisiunile ascunse în cei patru pereţi ai inimii. E adevărat că avem nevoie şi de cuvinte, dar faptele sunt mult mai bine punctate în catalogul vieţii...:)

by Deea

Visând

2009-08-07T11:46:00.000-07:00

Am încercat din nou să răpesc visul de aseară; să-l ascund într-o cutie şi în zilele cu ploi de tristeţe să mă amăgesc măcar pentru o clipă cu acesta... Se făcea întuneric, eram prinsă într-un tărâm de visare; alergam de parcă aş fi vrut să prind fericirea de un picior, dar nu... am reuşit doar să mă împiedic de piatra fricii। Picuri mărunţi izvorau dintr-un cer pictat în nuanţa mării, îi simţeam în creştetul capului tot mai apăsat şi încercam să mă acopăr cu mâna.Îmi era teamă să mă opresc, deşi nu mai simţeam nici un strop de viaţă în picioarele amorţite. Priveam prin pătura de ploaie în golul imens al sufletului şi rând pe rând speranţele mi se agăţau de ramurile şubrede ale unui copac; copacul vieţii.... Nu mai distingeam realitatea de vis, iar inima o luase şi ea la goană căutându-şi adăpost sub o streaşină părăsită. În mintea mea întrebările duceau acum un război de cucerire, se luptau de fapt cu inconştientul meu, deoarece sclipirea din ochi mă părăsise pe drum... şi-a gasit şi ea jumătatea; o stea căzătoare. Nici drumul nu se mai distingea, sub tălpile lipsite de vlagă simţeam doar buruieni ce încercau din răsputeri să se încolăcească în jurul picioarelor. Mi-a mai rămas doar trupul, el nu se luptă cu soarta şi rămâne inert în faţa orcărei încercări. În depărtare îmi văd inima, nu am mai văzut-o niciodată zâmbind... Şi-a găsit pentru prima oară în viaţă ritmul. Şi alergam în continuare cu dorinţa că voi găsi la poarta următoare cerul şi pământul îmbrăţişaţi într-o horă a împlinirii. Dar la capătul unei cărări înguste mă aştepta taxatorul de bilete: încrederea... Nu aveam bilet bineînţeles şi astfel am căpătat încrederea dându-i la shimb sufletul... Acum chiar am rămas doar cu trupul. În acest timp totul s-a întunecat în jurul meu sau poate am orbit??? Nici eu nu ştiu... Dar alarma enervantă a sunat şi m-am trezit în pat, ţinând în braţe perna albastră cu care am împărtăşit toate momentele de bucurie sau de tristeţe, seară de seară... A fost un vis, acum sunt din nou în tărâmul realităţii... revin la viaţa mea monotonă...:)

by Deea

Mi-am deschis ochii

2009-08-04T07:39:00.000-07:00

Am început din nou să văd, la început printre împotrivirile exagerate ale conştiinţei, dar încet-încet am înfrânt vârtejul de iluzii puerile şi mi-am deschis larg pleoaple adormite de naivitate... Ţineam adevărul în mână, dar mă jucam de fapt cu coarda minciunii. Am dat foc viselor născute din neprevăzut şi conştientă că totul a fost o ploaie trecătoare de iulie, le-am închis în cufărul dezamăgirilor... Acum înţeleg că m-am aruncat în braţele largi ale groazei, doar din dorinţa de a avea totul. NU!!! Trebuie mai întâi să gândim şi apoi să luăm o decizie. Regretele; cine nu le-a întâlnit în drumul spre înălţimile vieţii... Ne lovim zi de zi de ele, le atingem, le purtăm în geantă, în buzunare sau în minte. Nu am pendula între regret şi siguranţă dacă am avea încredere... O toamnă de iluzii mi se aşterne azi în sufletul pustiit de speranţe. Banca de pe strada numărul doi, din cartierul relaţiilor îmi oferă aceeaşi răceală din totdeauna, iar rând pe rând deziluziile îmi sting felinarele doriţei. Cu ochii deschişi;văd lumea prin pata de culoare de pe iris... e verde... şi îmi inspiră viaţă, deşi aş avea nevoie doar de o scânteie de speranţă stinsă... Nu mă avânt încă o dată spre nicăieri, ci încerc să plutesc spre un ţel concret... ORIZONTUL. Cu siguranţă va fi greu, dar dacă voi da uitării această poveste tristă, voi primi o recompensă binemeritată: SPERANŢA.

P.S.: "Iubirea ne doare doar atunci când o simţim cu adevărat..."

by Deea

Doar o poveste...

2009-08-01T14:34:00.000-07:00

Alerg... alerg spre un cer senin, dar caut... caut marea... cuprind cu privirea întreg ținutul, dar marea, marea nu o zăresc nicăieri... dar de ce caut marea când cerul pictat în albastru clar mă face să îmi pierd orice teamă... Şi m-am trezit, mi-am deschis ochii mărunți, mi-am adunat suflările pierdute și am observat cerul, era la locul lui, sprijinind tot ținutul, dar nici aici în țara imposibilului nu pot găsi în privirile mele curioase marea.
De ce o caut? Caut la nesfârșit eternitatea printre clepsidre ce își frâng stropii mărunți de nisip în sunetul surd al secundarului; marea e liniștea mea, deși nu am zărit-o niciodată, dar o port în suflet și o simt zi de zi tot mai adâncă și mai curată, țintuită în străfundul munților de suflet ce o înconjoară.
Mi-am luat încă o dată pașii neiertători și i-am îndreptat spre ținuturi necunoscute, deoarece trebuia cu orice preț să găsesc marea.
Am parcurs un drum nesfârșit, într-un ținut care nu fusese încă bătătorit de tălpile curioase ale niciunui călător. Iar printre arșița dogoritoare văd un fluture, se așează pe brațul meu, era albastru, de un albastru nemăsurabil. Își mișcă lin aripile fragede și într-o picătură din altele infinite zăresc marea, marea mea adâncă și pură, cu valuri de apă dulce și cu o sclipire cristalină, ce dor mi-a fost de ea... după lungi căutări în sfârșit îmi găsisem motivul de a trăi, eternitatea ei.
În ea, în adâncimea și în clarul ei, mi-am revăzut speranța; avea aceeași privire din seara mult visată, ochii lui scânteietori, zâmbetul blând și același parfum de primăvară fragedă; era el, marea mea veșnică pentru care străbătusem munți, câmpii, dealuri și înălțimi amețitoare, fără să vărs vreo picătură sărată din ochii ce păstrau chipul lui, de teamă că odată aruncată o lacrimă privirea lui se va șterge pe vecie.
Ne-am privit îndelung, ochii ni s-au legat cu mâini nevăzute; și astăzi mai stau încă îmbrățișați, dar veșnicia ne-a preschimbat în țărm și mare: eu țărmul lui preaiubit, cu nisip auriu ce îi așteaptă necontenit sărutările și îmbrățișările scăldate în valuri mângâietoare, iar el marea mea mult iubită pentru care inima mea bate cu toate cele patru cămăruțe cu cea mai mare putere, într-un sunet cu nisipul de aur din țărm, mare care mă scaldă în ape călduțe și pline de iubire pură la fiecare asfințit. Odată prinși în iubire ne-am preschimbat în veșnicie, ne iubim în apa adâncă, în clarul ei până la sfârșitul lumii, am învins neputința pentru a arăta tuturor sărutul nostru magic. Privește și tu marea și ţărmul, acolo, într-un paradis etern noi ne lipim îmbrățișați, într-un cântec surd al timpului, buzele... Țărmul și marea, iubirea preschimbată în veșnicie...

by Deea

Şi spunem că suntem OAMENI...

2009-07-30T07:31:00.000-07:00

Omul... o fiinţă prea mică pentru o lume atât de măreaţă. El este asemeni unei furnici neobosite, deşi poate a descoperit fiecare părticică şi colţişor de pământ ori de apă neliniştită, omul nu va putea să descopere toate tainele ascunse ale acestei lungi şi necontenite călătorii; viaţa.

Marea adâncă a omenirii scaldă azi ca şi în orice zi sau clipă a acestei vieţi, malul adormit şi vechi de când lumea, a unei case veşnice, Pământul.

Mă opresc penru prima dată în staţia gândurilor din urmă şi descopăr faptul că toţi ne judecăm după aparenţe, ne etichetăm preţuri, fără a fi interesaţi de lucrurile însemnate; ochii sufletelor.

Într-o furtună de înţelesuri prietenia, comoara cea mai de preţ a unei lumi prea întunecate, ce nu zăreşte deseori cerul înalt al veşniciei, scapără la orizontul care de această dată uneşte vârsta fragedă a copilăriei cu cea înaintată a sfaturilor nepreţuite şi a poveţelor fără glas, vârsta oamenilor mari. Da, avem mulţi prieteni, dar pe câţi îi cunoaştem cu adevărat sau câţi ne cunosc cu adevărat... Vă spun eu: foarte puţini:)

Las în urmă neîmplinirile vieţii şi cobor acum din trenul amintirilor în staţia cuvintelor. Vorbim aproape tot timpul: la telefon, pe messenger sau faţă în faţă. Spunem atâtea lucruri, multe ne dor atunci când le auzim, dar din propria experienţă îmi dau seama că nu le regretăm niciodată...

Suntem oameni, dar asta nu ne scuteşte să fim mai atenţi, mai răspunzători şi mai interesaţi de ceea ce se petrece în jurul nostru, să cântărim totul prin ochii sufletului. Creeăm zi de zi prin orice gest sau faptă gânduri în minţile celorlalţi,... , sunt gânduri despre oameni...

by Deea

Cuvinte despre viaţă...

2009-07-26T12:00:00.000-07:00

M-am întors din trecut pe o geană de veșnicie,
Caut neputincioasă un cer de visare,
dar sunt prinsă în labirintul numit astăzi... viață.
Am adus cu mine cufărul de cuvinte...
nu îl pot deschide,
sunt prea multe care ar trebui descoperite,
las în tăcerea de-o secundă viața la o parte
și mă afund în veșnicie.
Câtă fericire mă cuprinde în clipa de amorțire...
Vorbele? Vorbele le țin într-o cutie de aur
și le împărtășesc prin sita de moment a sufletului.
Emoția sau iubirea, dragostea sau teama
sunt parfumuri ascunse în cea mai măruntă cutiuță.

Viața, sufletul, inima...
sunt timpul și ceasul unei eternități neiertătoare,
Neputința nu își găsește locul...
ea doar bate ușor...
... noi îi deschidem poarta.

Sunt... eu... îmbrăcată într-o mantie de cuvinte।

by Deea

Întrebări fără răspuns

2009-07-26T11:18:00.000-07:00

Mă întorc încă o dată spre visele născute de pântecele nedezvoltat al amintirii, le număr şi observ că fiecare zi care trece aduce altele... poate imposibil de împlinit şi acestea.Am atâtea de spus şi totuşi atât de puţine cuvinte îmi izvorăsc la suprafaţă. Constat contrariată că nu stăm să-i ascultăm pe cei de lângă noi şi astfel dăm de fiecare dată sfaturi ce se crapă de stâncile nenorocirii... Îmi adun gândurile în această tastatură ce nu îşi mai distinge nici măcar literele şi privesc spre viaţă (multe lucruri nu le-am putut înţelege, dar azi când văd telefonul sunând caut de fiecare dată o piatră... să nu îi mai aud melodia enervantă :)) ). Ideii şi iluzii adunate în mintea mea caută o mână de viaţă, dar soarta nu le aruncă decât palme grele. Totuşi... dacă nu am avea vise ar însemna că nu mai trăim... Visele sunt melodia ce îmi fredonează trecutul, prezentul şi viitorul. Ceaţa din sufletul meu cunoaşte azi mici raze istovite de soare... Dar nu pot da la o parte neîncrederea şi parcă aştept din moment în moment o pătură de fulgere şi tunete... Mă rotesc pentru întâia oară între două fluvii nesecate de putere: minciună sau adevăr? Deşi înclin să cred că minţim mai mult decât spunem adevărul, stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă adevărul ar triumfa pretutindeni...( un lucru imposibil, cred eu).

by Deea

Între Trecut şi Viitor...

2009-07-21T12:14:00.000-07:00

"Ieri"... o zi prea puţin importantă pentru astăzi, dar cu siguranţă destul de importantă pentru mâine. De cele mai multe ori în tovărăşia nopţii ţintuim ziua de ieri trecutului, lăsând în urmă prea multe amintiri...

Toate mă cuprind picătură cu picătură şi mă desprind uşor şi bat cu inima strânsă în geamul prea gros. Sunt lipită de o sticlă rece, lipsită de viaţă, aripile nu mă ajută în aceste frânturi de viaţă, doar genele îmi picură, pe obrazul stors de soarele amiezii, lacrimi eterne. M-am ataşat mai mult decât aş fi crezut vreodată de fiecare clipă, le-am răscolit de viaţă şi azi caut în soarele zilei amintirele trecute.

Atâta deznădejde sălăşluieşte în mine, că nu îşi mai găseşte locul... Ce n-aş da să găsesc o lumină; în marea de întuneric încerc din răsputeri să ajung la malul vieţii şi nu pot; mâinile, picioarele inerte şi amorţite nu mai răspund la niciun impuls trimis de creier. Dar nu mă abat nici azi de la drumul sorţii, sunt ferm convinsă, că este "trasat" şi "asfaltat" chiar de mine...

Deschid uşa Trecutului, îl poftesc în sufragerie şi îmi aminteşte că nici astăzi factura din clasa a şaptea nu a fost achitată... (un lucru specific românesc:)) ...) Şi pleacă...

Trecutul... o entitate izvorâtă pentru mine din nefiinţă... Dar rămân în continuare despărţită de teritoriul denumit azi "afară", de geamul insensibil şi totodată incapabil de vreun lucru concret... Îl simt şi îmi transmite doar frânturile din celălalt tărâm: două fete, ce se avântau într-un joc al copilăriei, un sărut al celor doi îndrăgostiţi de pe banca verde ori maşina vecinului, zgomotoasă ca deobicei...

Un vânt puternic, un sunet groaznic deschid dintr-o lovitură geamul rece; mă feresc... nu mă atinge, dar din vârtejul de cuvinte se iveşte Viitorul... (mereu soseşte neinvitat)। Şi am început o discuţie apetisantă... nici astăzi nu s-a încheiat.

by Deea

Şi îngerii cad câteodată pe pământ...

2009-07-19T06:44:00.000-07:00

Caut să închei acest capitol... să-l strecor într-un plic şi să-l expediez trecutului. Lipsită de razele creţe de soare mă ascund sub plopul aducător de ploaie, stâlpul existenţei, singurul ce ne împărtăşea taina pe care doar eu o mai port azi în suflet.E noapte? nici nu mai pot distinge culoarea zilei, ploapele se zbat să se unească într-un somn dulce,dar nu le dau acest premiu şi le fur cu fiecare minut ameţit care trece... viaţa.
Vroiam din străfundul inimii ca totul să se sfârşească, dar cu toate acestea doream parcă din ce în ce mai mult ca amintirea să mă bântuiească mereu. Ce soartă crudă! (incertitudinea e palma pe care viaţa ne-o dă de prea multe ori).
M-am lipit de scoarţa dură şi respingătoare a copacului, rece sau mai corect indiferentă faţă de mine şi rememoram întâmplările care m-au adus aici. Locul era parcă predestinat acestui sfârşit crud... o lumină palidă ţintuia amurgul pustiit de vlaga răsăritului ce va urma, ploaia s-a jucat în voie toată după-amiaza, iar acum şi-a croit un cuib într-o baltă adâncă, nici vântul nu a ratat ocazia şi suflă puternic o vijelie de gânduri, izvorâtă parcă din adâncul minţii mele...
Înger sau lacrimă?... aici e esenţa acestui lucru. Poate viaţa aceasta să fie un înger, iar noi aripile sau toţi avem predestinat acelaşi refren... să fim lacrimi în plânsul adânc al vieţii?

Nu putem să ne plângem mereu de milă, să renunţăm la vise nevisate încă sau să întoarcem de cele mai multe ori spatele şansei... Trebuie doar să ne încredem în forţele proprii şi să " nu spunem niciodată nu se poate, ci să începem cu să vedem".

Globul de cristal în care ne aflăm azi cu toţii, viaţa, ne poate da aripi doar dacă vrem cu adevărat să urcăm la stele...

by Deea

Şoapte... în tăcere

2009-07-18T11:46:00.000-07:00

Viaţa; un continent de trăire... mereu mă întorc la acest cuvânt secat de eternitate, îl întorc pe toate părţile, îl descos de învelişuri şi moment peste moment observ o nouă posibilitate de a-ţi împlini existenţa. Deschid ochii... Doamne!!! de atâtea ori i-am ţinut închişi şi nu mi-am dat seama ce frumuseţi ai creat pe lumea aceasta... Culori vii îmi pâlpâie în ochii minţii şi fac un pas spre necunoscut, îmi iau papucii în picioare şi mă îndepărtez de uşa, pe care am lăsat-o de atâtea ori în urmă, fără să-i spun "Rămas bun!". Strada e aglomerată la fel ca în fiecare zi; oameni măcinaţi de grija zilei de mâine, cerşetori ce şi-au făurit de câtva timp casa pe trotoarul neîncăpător, zâmbete largi şi iubiri puerile, fericire şi râsete ascuţite... pe fiecare îi poţi caracteriza după o simplă trăsătură pictată pe chip.

Suntem pur şi simplu oameni... nu ne putem despărţi de acest calificativ: "oameni". De ce nu am putea fi oare universuri, fiecare cu lumea sa; ne-am întâlni zilnic: un univers faţă în faţă cu un alt univers şi am trăi înconjuraţi de universuri necitite... astfel vom fi curioşi şi dornici de altceva şi vom explora universul de lângă noi.

"Singură mereu... "( ce refren enervant!!!). Alerg de fiecare dată pe acelaşi drum, îi văd pe aceiaşi oameni; nici nu ne mai salutăm... ne-am obişnuit deja cu prezenţa fiecăruia. Acesta e primul pas... uităm astfel lucruri mult prea importante pentru continentul vieţii; uităm de prieteni, de conversaţii lungi şi apetisante, de simplul " Bună" ori de simplul zâmbet amical... uităm de viaţă.

O şoaptă... atât îmi este de-ajuns să îmi aduc măcar încă o dată aminte de toate lucrurile pe care cândva nu mă mai săturam să le fac... Azi timpul îmi cere socoteală; alarma ţipă de zori dimineaţa, prietenii mă caută atunci când totul s-a sfârşit, iar străduţa îngustă de lângă bloc aduce în fiecare zi oameni grăbiţi ce se izbesc necontenit de braţele mele... Fug, cred ei, spre o lume mai bună, dar nu ei se îndepărtează defapt de ...viaţă।

by Deea