Am ieşit oare învingătoare din vârtejul apăsător al gândurilor??? Mă plimb ca de fiecare dată, pe acelaşi drum, fără noimă, fără vreun reper spaţial sau temporal. Mi-e încă frică de ce o să se întâmple mâine sau în oricare altă zi. Presimt cum la colţul următor lumea se va prăbuşi neputincioasă în faţa privirii mele şi odată cu ea îmi va lua şi îmbrăţişările acelea lungi ori zâmbetul jucăuş al tău... M-am străduit luni în şir să ridic visul acesta la stele; l-am agăţat cu grijă de colţul unei steluţe ce sclipea stânjenită, pentru ca acum să umble desculţă prin înaltul minţii mele, neîncrederea. Inima e oarbă în faţa ei, nu vede, nu aude decât surâsul lui, glasul lui liniştitor. Bate cu toată putere de atunci, încercând să iasă l-a lumina soarelui morocănos de noiembrie. Schiţat în linii mari totul pare prea trist, lipsit de culoare. Însă curcubeul visului e doar el... culoarea ce mă trezeşte dimineaţa la viaţă sau seara mă îndeamnă spre tărâmul ascuns al viselor. Vorbele nu-şi mai găsesc înţelesul în acest amalgan de trăiri. Trăiesc realitatea clipă de clipă, dar visând! :) Îmi păstrez amintirile dulci în cufărul sufletului şi le deschid prin cuvinte. Deşerul acesta cotidian ce se creionează în faţa ochiilor curioşi mă sperie uneori, dar totul pare un zâmbet când văd în toate privirea aceea caldă ori îmbrăţişarea nesfârşită a lui... :)
by Deea
Dimineaţa se agaţă uşor de soarele pictat într-un colţ de orizont, cu ochii scăldaţi în somnul dulce de octombrie, se deşteaptă chemată de o adiere nedefinită. Universul meu restrâns la a suta parte dintr-un întreg, crează un nou joc izvorât din imaginaţia gândurilor aburinde ale minţii.
Nefiinţa pământului proiectează un tărâm al tăcerii. Ecouri scurte acaparează ţinutul, iar din văzduh cuvintele se adună într-un vârtej necruţător şi se transformă într-o fiinţă; o pasăre călătoare a înălţimiilor.
Libertatea aripilor mă condamnă de această dată şi împotriva voinţei mele încep un zbor al amintiriilor. Zbor peste zile, peste clipe pe care le credeam pierdute de la drumul aducerilor-aminte, dar încerc să mă opresc la acel stâlp înalt ce ţine suspendat momentul de pe urmă. Mă aşez minuţios pe streaşina lui şubredă şi văd în faţa privirii mele uluite desfăşurându-se o horă a prietenie; încrederea şi neîncrederea dansau braţ la braţ în surdina unei doine îngânată de prietenul lor, regretul. Mă detaşez de contextul pueril al acestui basm fantastic al închipuirii şi dau frâu liber gândurilor, le prefac în furnici grăbite şi le înşir rând pe rând pe ţărâna de catifea a sufletului. Colindă neobosite, dar fiecărei furnici ameţite îi predestinez un greier; numeric egal cu o mustrare de conştiinţă.
Sunt pasăre, dar nu pot lăsa în umbra obscură a unui întuneric abstract cuvintele. Poezii ce privesc scene dintr-o experienţă trecută a destinului meu prind viaţă pe pânza acestui tărâm şi renasc în fluturi. Niciodată nu le-am văzut atât de frumoase, plutesc într-un roi select, iar pe aripile lor fragede poţi distinge culori de versuri şi strofe.
Îmi izvorăşte în minte acel sfârşit de iulie, acea zi întipărită în înaltul inimii drept un vis ce nu şi-a vărsat nici o picătură printre degetele răsfirate ale întâmplării. Dar odată cu această schiţă ce îşi creionează la rândul ei fiinţa într-o buburuză măruntă, felinarul de pe bolta cerească se stinge şi un întuneric neclintit acoperă jocul imaginaţiei.
Mă rotesc în cercuri prea înalte şi caut o altă direcţie pentru drumul vieţii, când printre clipele privite ca şi trecute o secundă sprintenă mă îndeamnă spre o păpădie galbenă, ce scânteia în iarba mută a toamnei. Îmi desfac aripile şi mă aşez lângă ea şi începe din senin un cântec. Notele lui mă transformă din nou în ceea ce am fost din totdeauna; o visătoare ce crede în iubire. Iar pasărea din suflet îşi întâlneşte pe scara cerului fericirea pe care a căutat-o mereu. Cele două păsări se înalţă în ecoul cântecului şi se avântă într-un zbor pentru totdeauna, îmi iau odată cu ele o parte de suflet. Rup păpădia şi o presar în caietul cuvintelor nespuse, o las în colţul neştiut de nimeni şi privesc zborul păsărilor.
Dincolo de orizont clipele îşi pierd valoarea, iar basmul meu zboară şi azi împreună cu cele două păsări... Îmi închid cuvintele într-o amintire, păşesc uşor spre un alt tărâm al imaginaţiei pentru a învia în adâncul minţii o nouă poveste.
by Deea
Îmi e de ajuns! Echilibrul nedefinit al minţii mele îmi joacă feste... m-am luptat atât de mult împotriva acelor priviri oarbe, smulse din ochii căprui indiferenţi, iar în secunda predestinată ai dat foc amintirii nedesluşite ce plutea printre gândurile noastre şi ai plecat... Ţi-ai întors fiinţa, ai sfărâmat printre degetele încleştate în pumni toate visele mele, le-ai mototolit într-o coală albă, ce cândva plutea în culori de iubire... Am spart împreună globul de cristal în care ne aflam, pentru a ne da seama că în jurul nostru totul e altfel, iar acum adun de pe podeaua rece cioburile unei piese cu actori muţi. Ştiam de atunci, dar am lăsat lumina să-mi orbească ochii sufletului, m-am lăsat prinsă în vârtejul vorbelor, iar acum cerşesc ultimele clipe ale visului nostru... Ne-am rătăcit de la acea cărare mărginită de tei, colindăm nebuni un deşert al tăcerii... Orice strigăt sau şoaptă mută, mi-ar alunga frica, dar privirea aceea care caută cerul sau ivirea zorilor de mâine, mă lasă rece... Când o să rosteşti vorbele de pe urmă îţi voi lua glasul cu mine, îl voi purta pe palme şi nu o să-i mai dau drumul niciodată, iar ultima privire mi-o voi picta cu pensule de dor în irisul verde. Îmi va fi dor de tot, dar clipa, timpul, ecoul paşiilor tăi nu mi va lua nimeni... vor fi aici mereu, în această cutie de carton a viselor neterminate încă... Îmi rămâne surâsul de pe buzele tale îngânat în şopate scurte de urmele prelungite ale paşilor tăi... toate se pierd în umbra acestui vis neînceput.
by Deea
