sâmbătă, martie 17, 2012

În calea noastră...



Primele frunze pălite de galbenul morţii se lăsară pe spinarea mea încordată, iar din când în când câte un fruct rămas cădea pe alături cu bufnet sec de ameninţare. Dar nu îmi păsa de nimic... Cuvântul lui alerga într-o magie eliptică, sfâşâit de teroarea privirii, se sfia să ducă la împlinire finitul vorbelor, pentru că astfel sufletul i-ar fi demult apus în visare.
            Un abis pierdut în beatitudinea nopţii, fără ecou, tăcerea ne îmbrăţişează în hazardul covârşitor al infinitului. Reţinuţi pe vecie de o ploaie rece, pornită din frica dorului, ţintuiam scrâşnind secundă după secundă, prelungindu-ne privirile spre contopire.
            M-am regăsit în a treia secundă a vieţii în eternul neprevăzut, o masă enigmatică a tăcerii unde cuvintele pendulează grav în consonanţa fiinţei. Existenţa apusului ascunde brusc liniştea paradiseacă din subconştientul letargic al timpului. Dar iubirea poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în creaţie, ca şi cum ai cuprinde- pentru întâia oară- o altă parte din tine, care te încheie, te completează, revelându-ţi altă lume, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni...
            Împreună, doar noi doi, adăpostind în împreunarea mâinilor lipsite de seva nebuniei deşarte, speranţele mânjite cu aurul pieziş al infinitului, am pornit în paşi mărunţi în căutarea cuvântului. Tăcerea lucie ne primi cu clipirea miilor de ochi şi cu suflul larg şi răcoros, din infernul din care ieşeam la suprafaţă. Ecoul acelei nefiinţe anina de ultima stea edenul iubirii. Două silabe mărginite în colţul cuvântului se prăbuşeau deodată la nivelul sterp al nimicniciei totale. Apropierea dintre finitul nostru şi infinitul ei contenea aievea în măiestria unei fiinţe înlănţuită în cuvintele nerostite ale npepătrunsului.
            Simţeam cum inima mi se înghemuie tot mai mult, până la asfixie, în aşteptarea ofensei supreme, prăbuşită alături de el... Aş fi vrut ca prin cuvânt în clipa de pe urmă să sufăr, să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş curma tăcerea noastră, alungând-o în braţele trecutului neiertător!
             În timp ce noi ne-am continuat drumul, din ce în ce mai alert în noaptea cu sufluri de boare, deasupra tâmplelor noastre se adunau tot mai multe, stelele cerului să deschidă prin tăcerea lor o altă potecă spre cuvânt... spre iubire.

joi, februarie 18, 2010

Frânturi de vise...


Motto: "Te alegeam viu din vântul despletitelor idei..."

În margini de gânduri colţuroase idei îmi inundă suflarea presată de nenorocirea timpului. Scurgeri existenţiale de secundar, amare şi deşarte mă aproprie cu tălpile arse de ultima treaptă. Fuga acerbă împlinea în acele clipite vârsta prematurităţii; şapte luni, le-am răpus cu forţă însetată cordonul de vise şi fără vreun scâncet scelerat le-am lăsat să piară subit printre cuvinte despuiate de îndrăzneli anoste.
Vorbele nu pot nici acum să rostească adevărul, acea naivitate puerilă de a dovedi maturitate. Doriţele înhămate în jugul anost al plăcerilor fizice şi necunoscutul au biruit raţiunea strictă demonstrată de încercările existenţei. M-am căutat zile în şir, dar valul aducerilor-aminte nu mai poate învia din cenuşa inertă chipul inocent ce până mai ieri se oglindea aievea în atâtea cioburi lipsite de însemnătate. "Atunci" o parte de viaţă a fost cuantificată în contul rătăcirilor şi nepăsarea infantilă a ferecat-o "pe viaţă" dincolo... Mă atingeam în neştire să conştientizez dacă materialul fizic mai există; în mâinile tremurânde pielea părea lipsită de seva vieţii, iar ritmul atriului obosit îngloba doar jumătăţi de măsură şi pe alocuri semitonuri ameţite.
Virtutea a imortalizat într-o vagă privire sumbra zvâcnire a existenţei răpusă anapoda de insolenţa vie a tragicului. Scăldată de mintea fragedă a unei adolescente pentru care imaginaţia pledează în faţa destinului verosimil, fantezia capătă proporţii nesemnificative. "Tu veneai de sus/ eu veneam de jos,/ Tu soseai din vieţi/ eu veneam din morţi..." egoistă din fire am încercat o îmbrăţişare a celor două entităţi primordiale, nu eram vrednică de ancorări de suflet şi pentru întâia oară am răpus într-un joc al decepţiilor castelul de vise. Inima am lăsat-o acasă, am fugit într-un suflet să-mi refugiez trupul izgonit între două braţe necunoscute, străine de mine şi chiar de ele. Fără gânduri remuşcările dormeau iepureşte intonând rugi fierbinţi, iar imposibilul s-a metamorfozat şi a dus la capăt înlănţuirea celor două trupuri.
Suflarea zăcea ascunsă în colţul stâng al camerei necunoscute pentru cei doi irişi verzi, se răscolea în gesturi nedefinite şi nu concepea gravitatea nenorocirii. Vise răzleţe, sclipiri de iubire ori dorinţe şi plăceri extravagante... - chiar aşa să fie oare definită maturitatea?
Patima vieţii reclamă toleranţa, deşi egoismul existenţei nu se clinteşte de la verdictul final. Cuvintele sunt pe cale să mai creeze o poveste; atâtea vorbe deşarte rostite pentru nimicnicia vieţii...
L-am căutat de-o "viaţă" întreagă, aşteptând dintotdeauna acea atingere scăldată în pasiune, îngânată armonios de un simplu..." TE IUBESC! " Tu, cerşetor nenorocit al fanteziilor lipsite de îndrăzneală, l-ai rostit de atâtea ori cu zâmbetul ancorat nemilos în ironia crudă. M-au înşelat îmbrăţişăriile prelungite sau sărutările nevinovate? Soarta ţi-a întins o mână de iubire şi două braţe firave dornice de căldura altui trup, dar Tu... te-ai agăţat aievea de fiecare zbor ce trecea simbolic pe lângă tine. Nu ai avut nicicând forţa devoratoare să recunoşti că nu ai învăţat lecţia fundamentală a destinului, da... NU ştiai să iubeşti!!!
Am rămas încolţită de portofoliul amintirilor târzii de adolescentă, îmblânzită de lanţurile lacrimilor suferinde, dar încă râvnesc la visul meu colorat în nuanţele zâmbetului. Mustrările de conştiinţă nu îşi găsesc locul, resemnarea m-a acaparat nehotărâtă şi nevrednică de triumf a început într-un joc sumbru al nenorocirii să-mi roadă inima rătăcită fără voie "dincolo"...

by Deea

miercuri, decembrie 09, 2009

Eu?!

Încet totul se stinge... Bătăile inimii nu mi le poate lua nimeni! Nici măcar vântul nu poate spulbera cu suflarea lui cea rece ecoul conştiinţei ce îmi dictează în silabe prea scurte următorul gând, următoarea reacţie confuză... Mă ascund în spatele acestui trup dornic de neprevăzut, dar undeva departe într-o linişte albă sunt doar un mic fulg de nea, care l-a o răsuflare neterminată s-ar putea stinge. Vorbele ţi s-ar părea cu totul altele dacă ai privi din spatele acestei fiinţe cu ochii pictaţi de bolta adâncă a cerului; ele te-ar transforma pentru totdeauna într-o picătură de ploaie... Fiecare mişcare sau orice gest neînsemnat sunt parcă o altă parte din mine.Mă îngână doar glasul suav al vântului şi sunetul enervant al tastaturii, încerc să "inventez" o poveste, dar în toate îmi regăsesc o urmă de atingere. Vorbe ce nu ar trebui să vadă nicicând soarele vieţii, se izbesc de zidul îndrăznelii, se zbat greoi şi înving dorinţa arzătoare de împlinire... Prea multe gesturi, compătimiri sau pur şi simplu prea mult "eu". Acolo era tărâmul meu, doar două suflări ce se îmbrăţişau într-un cântec de mângâieri, două perechi de ochi, lipsite de zeci de părţi de motive; se întrăgeau reciproc... Da, recunosc încă o dată, atârn de stele, mă cobor pe această pantă a existenţei în fiecare clipă în care îmi vezi gândurile zburdând enigmatic dincolo, nu sunt probabil doar ceea ce par a fi, înţelesurile mă trădează de cele mai multe ori... Eu?! sunt doar o fărâmă din această lume, ce se completează cu universul...

by Deea