Încet totul se stinge... Bătăile inimii nu mi le poate lua nimeni! Nici măcar vântul nu poate spulbera cu suflarea lui cea rece ecoul conştiinţei ce îmi dictează în silabe prea scurte următorul gând, următoarea reacţie confuză... Mă ascund în spatele acestui trup dornic de neprevăzut, dar undeva departe într-o linişte albă sunt doar un mic fulg de nea, care l-a o răsuflare neterminată s-ar putea stinge. Vorbele ţi s-ar părea cu totul altele dacă ai privi din spatele acestei fiinţe cu ochii pictaţi de bolta adâncă a cerului; ele te-ar transforma pentru totdeauna într-o picătură de ploaie... Fiecare mişcare sau orice gest neînsemnat sunt parcă o altă parte din mine.Mă îngână doar glasul suav al vântului şi sunetul enervant al tastaturii, încerc să "inventez" o poveste, dar în toate îmi regăsesc o urmă de atingere. Vorbe ce nu ar trebui să vadă nicicând soarele vieţii, se izbesc de zidul îndrăznelii, se zbat greoi şi înving dorinţa arzătoare de împlinire... Prea multe gesturi, compătimiri sau pur şi simplu prea mult "eu". Acolo era tărâmul meu, doar două suflări ce se îmbrăţişau într-un cântec de mângâieri, două perechi de ochi, lipsite de zeci de părţi de motive; se întrăgeau reciproc... Da, recunosc încă o dată, atârn de stele, mă cobor pe această pantă a existenţei în fiecare clipă în care îmi vezi gândurile zburdând enigmatic dincolo, nu sunt probabil doar ceea ce par a fi, înţelesurile mă trădează de cele mai multe ori... Eu?! sunt doar o fărâmă din această lume, ce se completează cu universul...

Am ieşit oare învingătoare din vârtejul apăsător al gândurilor??? Mă plimb ca de fiecare dată, pe acelaşi drum, fără noimă, fără vreun reper spaţial sau temporal. Mi-e încă frică de ce o să se întâmple mâine sau în oricare altă zi. Presimt cum la colţul următor lumea se va prăbuşi neputincioasă în faţa privirii mele şi odată cu ea îmi va lua şi îmbrăţişările acelea lungi ori zâmbetul jucăuş al tău... M-am străduit luni în şir să ridic visul acesta la stele; l-am agăţat cu grijă de colţul unei steluţe ce sclipea stânjenită, pentru ca acum să umble desculţă prin înaltul minţii mele, neîncrederea. Inima e oarbă în faţa ei, nu vede, nu aude decât surâsul lui, glasul lui liniştitor. Bate cu toată putere de atunci, încercând să iasă l-a lumina soarelui morocănos de noiembrie. Schiţat în linii mari totul pare prea trist, lipsit de culoare. Însă curcubeul visului e doar el... culoarea ce mă trezeşte dimineaţa la viaţă sau seara mă îndeamnă spre tărâmul ascuns al viselor. Vorbele nu-şi mai găsesc înţelesul în acest amalgan de trăiri. Trăiesc realitatea clipă de clipă, dar visând! :) Îmi păstrez amintirile dulci în cufărul sufletului şi le deschid prin cuvinte. Deşerul acesta cotidian ce se creionează în faţa ochiilor curioşi mă sperie uneori, dar totul pare un zâmbet când văd în toate privirea aceea caldă ori îmbrăţişarea nesfârşită a lui... :)

Dimineaţa se agaţă uşor de soarele pictat într-un colţ de orizont, cu ochii scăldaţi în somnul dulce de octombrie, se deşteaptă chemată de o adiere nedefinită. Universul meu restrâns la a suta parte dintr-un întreg, crează un nou joc izvorât din imaginaţia gândurilor aburinde ale minţii.
Nefiinţa pământului proiectează un tărâm al tăcerii. Ecouri scurte acaparează ţinutul, iar din văzduh cuvintele se adună într-un vârtej necruţător şi se transformă într-o fiinţă; o pasăre călătoare a înălţimiilor.
Libertatea aripilor mă condamnă de această dată şi împotriva voinţei mele încep un zbor al amintiriilor. Zbor peste zile, peste clipe pe care le credeam pierdute de la drumul aducerilor-aminte, dar încerc să mă opresc la acel stâlp înalt ce ţine suspendat momentul de pe urmă. Mă aşez minuţios pe streaşina lui şubredă şi văd în faţa privirii mele uluite desfăşurându-se o horă a prietenie; încrederea şi neîncrederea dansau braţ la braţ în surdina unei doine îngânată de prietenul lor, regretul. Mă detaşez de contextul pueril al acestui basm fantastic al închipuirii şi dau frâu liber gândurilor, le prefac în furnici grăbite şi le înşir rând pe rând pe ţărâna de catifea a sufletului. Colindă neobosite, dar fiecărei furnici ameţite îi predestinez un greier; numeric egal cu o mustrare de conştiinţă.
Sunt pasăre, dar nu pot lăsa în umbra obscură a unui întuneric abstract cuvintele. Poezii ce privesc scene dintr-o experienţă trecută a destinului meu prind viaţă pe pânza acestui tărâm şi renasc în fluturi. Niciodată nu le-am văzut atât de frumoase, plutesc într-un roi select, iar pe aripile lor fragede poţi distinge culori de versuri şi strofe.
Îmi izvorăşte în minte acel sfârşit de iulie, acea zi întipărită în înaltul inimii drept un vis ce nu şi-a vărsat nici o picătură printre degetele răsfirate ale întâmplării. Dar odată cu această schiţă ce îşi creionează la rândul ei fiinţa într-o buburuză măruntă, felinarul de pe bolta cerească se stinge şi un întuneric neclintit acoperă jocul imaginaţiei.
Mă rotesc în cercuri prea înalte şi caut o altă direcţie pentru drumul vieţii, când printre clipele privite ca şi trecute o secundă sprintenă mă îndeamnă spre o păpădie galbenă, ce scânteia în iarba mută a toamnei. Îmi desfac aripile şi mă aşez lângă ea şi începe din senin un cântec. Notele lui mă transformă din nou în ceea ce am fost din totdeauna; o visătoare ce crede în iubire. Iar pasărea din suflet îşi întâlneşte pe scara cerului fericirea pe care a căutat-o mereu. Cele două păsări se înalţă în ecoul cântecului şi se avântă într-un zbor pentru totdeauna, îmi iau odată cu ele o parte de suflet. Rup păpădia şi o presar în caietul cuvintelor nespuse, o las în colţul neştiut de nimeni şi privesc zborul păsărilor.
Dincolo de orizont clipele îşi pierd valoarea, iar basmul meu zboară şi azi împreună cu cele două păsări... Îmi închid cuvintele într-o amintire, păşesc uşor spre un alt tărâm al imaginaţiei pentru a învia în adâncul minţii o nouă poveste.

Îmi e de ajuns! Echilibrul nedefinit al minţii mele îmi joacă feste... m-am luptat atât de mult împotriva acelor priviri oarbe, smulse din ochii căprui indiferenţi, iar în secunda predestinată ai dat foc amintirii nedesluşite ce plutea printre gândurile noastre şi ai plecat... Ţi-ai întors fiinţa, ai sfărâmat printre degetele încleştate în pumni toate visele mele, le-ai mototolit într-o coală albă, ce cândva plutea în culori de iubire... Am spart împreună globul de cristal în care ne aflam, pentru a ne da seama că în jurul nostru totul e altfel, iar acum adun de pe podeaua rece cioburile unei piese cu actori muţi. Ştiam de atunci, dar am lăsat lumina să-mi orbească ochii sufletului, m-am lăsat prinsă în vârtejul vorbelor, iar acum cerşesc ultimele clipe ale visului nostru... Ne-am rătăcit de la acea cărare mărginită de tei, colindăm nebuni un deşert al tăcerii... Orice strigăt sau şoaptă mută, mi-ar alunga frica, dar privirea aceea care caută cerul sau ivirea zorilor de mâine, mă lasă rece... Când o să rosteşti vorbele de pe urmă îţi voi lua glasul cu mine, îl voi purta pe palme şi nu o să-i mai dau drumul niciodată, iar ultima privire mi-o voi picta cu pensule de dor în irisul verde. Îmi va fi dor de tot, dar clipa, timpul, ecoul paşiilor tăi nu mi va lua nimeni... vor fi aici mereu, în această cutie de carton a viselor neterminate încă... Îmi rămâne surâsul de pe buzele tale îngânat în şopate scurte de urmele prelungite ale paşilor tăi... toate se pierd în umbra acestui vis neînceput.

M-am aventurat în acest joc primejdios al inconştientului şi acum nu mai pot lăsa din mână cuvintele lipsite de înţeles. Eram sigură de ceea ce va urma, regulile tipărite cu litere de încredere par imposibile astăzi, timpul le-a distorsionat... nu se mai văd decât urmele atingerilor ce au fost... Tiparul prevestea doar răsaritul de iunie, iar azi încă nu mă simt pregătită să văd asfinţitul... vreau un nou tablou pictat în uleiuri de zâmbete, colorat de cerul albastru în care îmi oglindesc surâsul atunci când fericirea recită versuri pe buzele mele... O răceală nepătrunsă îmi pătrunde în oase, îmi îngheaţă venele şi suflarea, amintiri nedefinite îmi încolţesc în înaltul minţii, sunt veştejite la fel ca frunzele din toiul toamnei, se aşează minuţios pe o plapumă de neîncredere... sunt pentru mine precum parfumul gutuilor; dulci şi pufoase... Zăbovesc preţ de câteva clipe cu privirea asupra amorţirii din jurul meu, e linişte... prea multă linişte şi acest lucru mă sperie. Îmi imaginam atâtea scenarii legate de apus, dar nu pot fi de această dată scenarisul acestei piese, ies din decorul sufletului meu şi mă aşez într-un pat ce mi-a auzit de atâtea ori glasul plânsului şi a gustat de tot atâtea ori aroma lacrimilor din întuneric, vreau să adorm la fel ca altădată cu gândul la zilele pictate în culorile zâmbetului şi mă las în voia viselor de-o noapte sau de-o viaţă întreagă...

Visul meu a zburat de mult, s-a prins în jocul ameţitor al cuvintelor şi pluteşte aievea la suprafaţa tuturor înţelesurilor. Un impuls îmi aminteşte de poveştile nescrise, amintiri îngânate de şoaptele întunericului... M-am abătut de la drumul meu pentru prima dată şi recunosc încă şi acum praful ce se ridica în furtuni nemiloase deasupra pământului veşnic... da, am uitat odată cu el o valiză plină de telegrame; zâmbetele crestate ieri, azi sau mâine, sprijinite de ochii verzi într-un tablou enigmatic... Din cenuşa ecoului, un strigăt asurzitor, izvorât pentru întâia dată, ţinteşte cu toată forţa orice gest sau clipire, iar vaza plină ochi cu flori roşii se loveşte brusc de o podea inertă la mişcările din jurul ei: aici totul se termină... Nu pot găsi ceea ce nu am lăsat niciodată în urmă: SPERANŢA. Şi mă detaşez de interioriul unei camere plictisite de paşii mei apăsaţi, de ţipătele de bucurie ori de tristeţe; îmi iau gândurile într-o sacoşă, dar mă opresc în faţa oglinzii... Privesc în ochii nehotărâţi ce se înfăţişează într-o tăcere sumbră... Da, nu m-am schimbat de loc: încă atriul stâng bate cu putere în cel drept ori de câte ori emoţia îmi inundă canalul sufletului... Plec... şi las închipuirea din oglinda prea mare, la locul ei... Nu mă pot desprinde de amintirile transformate azi în "ceea ce a fost", verdele ochilor ascunde foarte bine clipele de viaţă... Deschid uşa larg şi las visele să zboare în voie...:)

7 septembrie 2009... cifre într-un calendar prea plin de evenimente. Început de toamnă pentru unii, zi de naştere pentru alţii sau pur şi simplu o nouă zi printre altele trecute de mult... Privesc ceasul, iar secundele se scurg rapid într-un vânt timpuriu de toamnă neîncepută parcă, afară, dincolo de sticla neştearsă de prea mult timp, mă aşteaptă soarele, care vrea să-şi ia rămas bun de la prietena lui cea mai bună. Îmi lasă în schimbul razelor ce mă loveau fugitiv zi după zi... nori de toate mărimile, zgomotoşi sau melancolici. Adierea îmi şopteşte de departe că ieri, la ora 10, a alungat a nu ştiu câta oară vara... A trecut timpul iubirilor îngânate de curcubeu sau plimbărilor lungi în lumina permanentă a lunii... toate s-au dus, dar parfumul lor încă mai colindă tranzitiv amintirile dulci DE ATUNCI... E toamnă!!! Ne anunţă oficial prin telefonul mobil, ploaia, şi la câtva timp după ultimul apel, picuri neopriţi de apă invadează pământul uscat de o vară trecută... Vara s-a pierdut pe drum... de mult, de altfel, dar o port în inimă... Toamna nefiind decât o vară lipsită de cuvinte... o vară mută... :))

by Deea