sâmbătă, octombrie 10, 2009

Urme de paşi...


Îmi e de ajuns! Echilibrul nedefinit al minţii mele îmi joacă feste... m-am luptat atât de mult împotriva acelor priviri oarbe, smulse din ochii căprui indiferenţi, iar în secunda predestinată ai dat foc amintirii nedesluşite ce plutea printre gândurile noastre şi ai plecat... Ţi-ai întors fiinţa, ai sfărâmat printre degetele încleştate în pumni toate visele mele, le-ai mototolit într-o coală albă, ce cândva plutea în culori de iubire... Am spart împreună globul de cristal în care ne aflam, pentru a ne da seama că în jurul nostru totul e altfel, iar acum adun de pe podeaua rece cioburile unei piese cu actori muţi. Ştiam de atunci, dar am lăsat lumina să-mi orbească ochii sufletului, m-am lăsat prinsă în vârtejul vorbelor, iar acum cerşesc ultimele clipe ale visului nostru... Ne-am rătăcit de la acea cărare mărginită de tei, colindăm nebuni un deşert al tăcerii... Orice strigăt sau şoaptă mută, mi-ar alunga frica, dar privirea aceea care caută cerul sau ivirea zorilor de mâine, mă lasă rece... Când o să rosteşti vorbele de pe urmă îţi voi lua glasul cu mine, îl voi purta pe palme şi nu o să-i mai dau drumul niciodată, iar ultima privire mi-o voi picta cu pensule de dor în irisul verde. Îmi va fi dor de tot, dar clipa, timpul, ecoul paşiilor tăi nu mi va lua nimeni... vor fi aici mereu, în această cutie de carton a viselor neterminate încă... Îmi rămâne surâsul de pe buzele tale îngânat în şopate scurte de urmele prelungite ale paşilor tăi... toate se pierd în umbra acestui vis neînceput.

by Deea