Şi îngerii cad câteodată pe pământ...

Caut să închei acest capitol... să-l strecor într-un plic şi să-l expediez trecutului. Lipsită de razele creţe de soare mă ascund sub plopul aducător de ploaie, stâlpul existenţei, singurul ce ne împărtăşea taina pe care doar eu o mai port azi în suflet.E noapte? nici nu mai pot distinge culoarea zilei, ploapele se zbat să se unească într-un somn dulce,dar nu le dau acest premiu şi le fur cu fiecare minut ameţit care trece... viaţa.
Vroiam din străfundul inimii ca totul să se sfârşească, dar cu toate acestea doream parcă din ce în ce mai mult ca amintirea să mă bântuiească mereu. Ce soartă crudă! (incertitudinea e palma pe care viaţa ne-o dă de prea multe ori).
M-am lipit de scoarţa dură şi respingătoare a copacului, rece sau mai corect indiferentă faţă de mine şi rememoram întâmplările care m-au adus aici. Locul era parcă predestinat acestui sfârşit crud... o lumină palidă ţintuia amurgul pustiit de vlaga răsăritului ce va urma, ploaia s-a jucat în voie toată după-amiaza, iar acum şi-a croit un cuib într-o baltă adâncă, nici vântul nu a ratat ocazia şi suflă puternic o vijelie de gânduri, izvorâtă parcă din adâncul minţii mele...
Înger sau lacrimă?... aici e esenţa acestui lucru. Poate viaţa aceasta să fie un înger, iar noi aripile sau toţi avem predestinat acelaşi refren... să fim lacrimi în plânsul adânc al vieţii?

Nu putem să ne plângem mereu de milă, să renunţăm la vise nevisate încă sau să întoarcem de cele mai multe ori spatele şansei... Trebuie doar să ne încredem în forţele proprii şi să " nu spunem niciodată nu se poate, ci să începem cu să vedem".

Globul de cristal în care ne aflăm azi cu toţii, viaţa, ne poate da aripi doar dacă vrem cu adevărat să urcăm la stele...

by Deea